negoitescu mario — negoitescu.xyz

Sonetul 65 — despre eternitatea frumosului

For the English translation of this article, click here.

Unul dintre sonetele mele preferate scrise de Shakespeare ar fi cu siguranță Sonetul 65 (Când bronz sau piatră, mare sau uscat). Chiar dacă nu este un sonet la fel de discutat sau recitat ca sonetele sale mai populare, cum ar fi Sonetul 18 sau Sonetul 130, este un sonet pe care îl consider foarte plăcut și fascinant.

Textul sonetului este următorul:

Când bronz sau piatră, mare sau uscat,
Îşi pierd puterea şi pe urmă pier,
Cum ar putea dura ce-i minunat
Când ca o floare e de efemer?
A verii briză dulce poate ea
Să ţină piept berbecului zelos,
Dacă nici stânca tare n-ar putea,
Iar porţile de fier Timpul le-a ros?
O, cugetare aspră! Unde, cum
Să stea ascuns al Timpului odor?
Splendoarea el să nu i-o ia acum,
Cine-ar putea să-l ţină de picior?
  Nu poate nimeni, dar iubitul meu
  Pus în cerneală, va sclipi mereu.
^{Traducere de Octavian Cocoș}

Sonetul iese în evidență mai întâi datorită temei sale. Pe când majoritatea sonetelor lui Shakespeare se axează pe subiectul dragostei, aici este menționată abia la final! În schimb, tema principală a textului se concentrează pe mâinile aparent nemiloase ale Timpului, mai ales imposibilatea de a trece peste această condiție finală: trecerea timpului. (Cum ar putea dura ce-i minunat / Când ca o floare e de efemer?)

Atmosfera textului pare disperată. Eul liric lamentează atât condiția umanității cât și degradarea ireversibilă cauzată de timp și haos. (O, cugetare aspră! Unde, cum / Să stea ascuns al Timpului odor? ... Cine-ar putea să-l țină de picior?)
Încă din antichitate, timpul a fost unul dintre misterele naturii care a fascinat mintea scriitorilor și filozofilor, fiind regăsit adesea ca motiv principal în diverse școli de gândire, modele filozofice și chiar în literatură. Sonetul pare să reflecte motivul din literatura antică fortuna labilis, adică „soarta schimbătoare”. Expresia de origine latină era folosită în cadrul operelor care exprimau incertitudinea viitorului, impasibilitatea timpului față de condiția umană și importanța trăirii în prezent.

Cu toate acestea, sonetul diferă de acest motiv antic prin concluzia sa.
Singurul lucru care poate evada condiției timpului este literatura, arta, creația. Cerneala scriitorilor nu a încetat să sclipească și nu va înceta în curând. Drept dovadă avem toate operele artistice pe care le apreciem chiar și în prezent, după trecerea anilor, decenilor, secolelor, poate chiar milenilor. În pofida aperențelor, o simplă hârtie își poate lăsa amprenta peste mii de generații, iar aceasta este eternitatea frumosului.

Sonnet 65. On the Eternity of Beauty

One of my favourite from Shakespeare's sonnets has to be Sonnet 65 (Since brass, nor stone, nor earth, nor boundless sea). It is, perhaps, a sonnet that isn't as widely talked about or displayed as his more popular ones, such as Sonnet 18 or Sonnet 130, but it is a sonnet I find very delightfully fascinating.

The sonnet's text is as follows:

Since brass, nor stone, nor earth, nor boundless sea
But sad mortality o’er-sways their power,
How with this rage shall beauty hold a plea,
Whose action is no stronger than a flower?
O, how shall summer’s honey breath hold out
Against the wrackful siege of batt’ring days,
When rocks impregnable are not so stout,
Nor gates of steel so strong, but time decays?
O fearful meditation! where, alack,
Shall time’s best jewel from time’s chest lie hid?
Or what strong hand can hold his swift foot back?
Or who his spoil of beauty can forbid?
  O, none, unless this miracle have might,
  That in black ink my love may still shine bright.

The sonnet stands out firstly due to its theme. While most of Shakespeare's poems focus directly on the theme of love, here it is only mentioned at the end! Instead, the text's primary theme is concentrated on Time's seemingly merciless grasp, particularly, how nothing appears to be able to surpass this final condition: the passing of time. (How with this rage shall beaty hold a plea, / Whose action is no stronger than a flower?)

The text's mood seems desperate, lamenting both humanity's condition as well as the unstoppable decay caused by time and entropy. (O fearful meditation! where, alack, / Shall time's best jewel from time's chest lie hid? / Or what strong hand can hold his swift foot back?)
From ancient times, time has been one of the mysteries of nature that has wondered the minds of writers and philosophers, being often used as the founding idea behind many schools of thought, philosophical models, and even in literature. The sonnet seems to reflect the ancient literature motif of fortuna labilis, that is "changing or wandering fate". This Latin expression was used in works that described the uncertainty of the future, time's indifference to the human condition, and the importance of living in the present.

Where the sonnet departs from this motif, however, is in its conclusion.
The only thing that can evade the condition of time is literature, art, creation. The writers' ink has yet to stop shining and it won't cease any time soon. As living proof, one can simply look at all the works of art that we still appreciate even today, after the passing of years, decades, centuries, maybe even millenia. Despite appearances, a simple piece of paper can leave its footprint on thousand of generations, and that is the eternity of beauty.

---

email: negoitescu [arond] tutamail [punct] com